Cortina de sticla

Guvernanţii români de după ’ 89 au scăpat de cel mai primejdios adversar: economistul american Milton Friedman a decedat în California, departe de vacarmul tranziţiei est-europene spre capitalism.

„Milioane de proprietari! Nu lăsaţi guvernelor şansa de a vă corupe din nou!”, s-a pronunţat laureatul premiului Nobel, la Praga, în 1990, invitat de preşedintele Cehiei de astăzi, domnul Vaclav Klaus, pe atunci prim-ministru al Cehoslovaciei.

În consecinţă, prin decret al guvernului, 75% din capitalul aflat în proprietatea statului au fost transferate în proprietatea cetăţenilor cehoslovaci, majori la data apariţiei legii, mai întâi sub formă de vouchers (titluri de valoare) şi, apoi, sub formă de acţiuni plasate opţional.

Operaţiunea, desfăşurată în doar 11 luni, s-a dovedit de o coerenţă remarcabilă şi datorită obligaţiei asumate de presă de a defini conceptele de operare si de a urmări, zilnic, evoluţia opţiunilor cetăţenilor.

Spre exemplu, capitalul uzinelor Skoda a fost transferat mai întâi în proprietatea cetăţenilor cehi, deveniţi acţionari, şi după aceea, Porsche a intervenit cu un adaos de capital de 6 miliarde mărci, devenind acţionar majoritar cu 67%.

Pe scurt, nimănui nu i-a trecut prin minte în ţara aceea să-şi vândă avuţia naţională.

În România, totul s-a petrecut pe dos. Tulburările şi disensiunile anului 1990 au reuşit, cu premeditare, să lase în plan secund disputele privind trecerea la o economie funcţională de piaţă.

Presa şi, mai ales, televiziunea, a contribuit cu vârf şi îndesat la mistificarea conceptelor de operare, la intoxicarea cetăţenilor şi la susţinerea unei operaţiuni bine dirijate, de deposedare a românilor de un drept economic fundamental: dreptul de proprietate (art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului).

Averea întregului popor, proprietate colectivă, a fost transferată statului, prin Legea 15 / 1990.

Adică tocmai pe dos.

Odată cu scamatoria transformării întreprinderilor socialiste în societăţi comerciale şi regii autonome cu capital de stat, o cortină de sticlă a căzut între România şi celelalte ţări foste comuniste, în primul rând, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Un embargou susţinut sistematic privind evoluţia transformărilor petrecute în ţările care au constituit ulterior grupul de la Visegrad a contribuit la pasivitatea opiniei publice.

Impardonabilă a fost poziţia unor lideri sindicali ai vremii care au cedat acest drept fundamental în mâna unor guverne care s-au dovedit, inevitabil, corupte.

Cu toate acestea, românii nu au dus lipsă de conştiinţe lucide, economişti de renume, care nu au făcut concesii dispozitivului politic al momentului, înghesuit la borcanul cu miere de câteva sute de miliarde de dolari.

În 1990, regretatul Viorel Sologean publica în ziarul Adevărul un proiect de privatizare al economiei româneşti, semnat de doctorul în finanţe Constantin Cojocaru, care a rămas cunoscut ca „varianta Cojocaru”, un program ce a precedat cu câteva săptămâni măsurile guvernului Klaus.

În vara aceluiaşi an, senatorul Otto Webber a organizat o întâlnire care ar fi putut deveni istorică pentru transformarea rapidă a economiei româneşti într-o alternativă democratică şi prosperă.

Profesorul Anghel Rugină, şeful catedrei de economie de la Universitatea din Boston, şi doctorul în finanţe, Constantin Cojocaru, specializat la Chicago, au reuşit, după o dispută dramatică de mai multe ore, să contureze un proiect complementar de abordare a unei reforme radicale în perspectiva unui deceniu de dezvoltare dinamică.

„Costică, prin varianta ta şi moneda mea ( leul-aur), România va deveni un actor principal în Europa” a consemnat regretatul Otto Webber spusele lui Anghel Rugină.

De altfel, duşmanul guvernelor româneşti de după ’89, dar şi al Băncii Naţionale, Milton Friedman, intervenise încă din 1969 cu celebra sa axiomă „Inflaţia e produsul exclusiv al pieţei financiare”.

Domnul Mugur Isărescu, personalitatea inconturbabilă a leului, la început moale, foarte moale, şi ulterior denominat, declara recent: „Să mulţumim cartofului(!!), al cărui preţ stabil ne-a ajutat la stăpânirea inflaţiei.”

De altfel, consilierul său, domnul Adrian Vasilescu, a excelat în toţi aceşti ani printr-un limbaj perfect beletristic, bogat în metafore care nu pot explica nici dobânzile abracadabrante ale anilor’90, nici excesul de emisiune monetară în condiţiile prăbuşirii PIB-ului.

Din nefericire pentru români, Milton Friedman, Anghel Rugină şi Constantin Cojocaru au avut dreptate.

Guvernele postdecembriste nu numai că le-au ignorat eforturile teoretice dar au procedat, bineînţeles, în sensul contrar proiectelor şi prognozelor acestora.

Au vândut, asumându-şi în mod ilegitim calitatea de proprietari, 80% din capitalul românesc existent în 1990, cu 3% din valoarea lui, generând cel mai amplu fenomen de corupţie din istoria României.

Au concediat, sub pretextul re-structurării, peste 2 milioane de muncitori, mituiţi cu sume discutabile, risipind peste 2 miliarde de euro pentru aneantizarea unei forţe de muncă atât de necesară astăzi.

Au devalorizat munca şi capitalul cu dobânzi de referinţă absurde şi au permis tăierea şi vânzarea unui volum imens de active, sub formă de fier vechi, un concept de mare inspiraţie a prim-ministrului Petre Roman.

Astăzi, adevăraţii vinovaţi şi trădători se ascund în spatele unor anchete televizate care vor sugera stimaţilor telespectatori că ţara e împânzită de agenţi bulgari.

O nouă cortină de sticlă coboară voios, spre deliciul galeriei, peste conştiinţa pensionară a unei naţiuni obosite.