Privatizarea prin vânzarea capitalului în ideea de instrăinare absolută a acestuia conduce, încet şi sigur, la alienarea capitalului uman, bun şi ieftin, de care dispune România.
Prerogativele îndoielnice ale unor iniţiaţi de a semna contracte secrete, din considerente politice sau subiective, de vânzare a marilor obiective industriale ale ţării, au generat, în fond, cauzele corupţiei.
Sub sloganul stupid că statul ar fi cel mai prost gestionar, au fost vândute cu nemiluita active care şi-au găsit destinaţia în furnalele străinilor.
Portul Constanţa oferă cea mai vizibilă consecinţă a distrugerii fondului silvic şi a cataclismului decupării sistematice a industriei sub formă de mormane de fiare vechi.
Vânzarea, ferită de ochii şi înţelegerea opiniei publice, a marelui combinat siderurgic de la Galaţi, ar fi, după binecunoscuţi analişti, un caz fericit.
Mii de angajaţi au fost concediaţi, salariile celor rămaşi le asigură cu greutate coşul zilnic, poluarea a atins dimensiuni pe care profiturile colosale ale noului proprietar nu le poate combate ………
De altfel rolul său de mare acţionar mondializant nu are nimic de a face cu societatea românească, înapoiată prin toleranţa cu care a înghiţit secretele acestei privatizări.
O societate discriminată brutal în toate planurile aspiraţiilor sale: în plan economic, prin preţuri prohibitive oferite beneficiarilor români, în plan social, prin refuzul de a purta un dialog cu reprezentanţi ai sindicatelor şi în plan juridic, prin eludarea legilor şi hotărârilor judecătoresti şi prin sfidarea autorităţilor ţării.
Rolul social al unor astfel de corporaţii este nul, ca şi metoda prin care au ajuns proprietarii unor astfel de unităţi. Toate costurile sociale sunt distribuite statului român, aşadar cetăţenilor săi.
Recent, zeci de grevişti ai foamei s-au adresat autorităţilor, inclusiv Camerei Deputaţilor, în încercarea disperată de a-i determina pe administratorii societăţii de la Galati să respecte legile statului român. Aceşti oameni se simt la fel de străini în oraşul şi casele lor ca şi în spatele porţilor marelui patron, a cărui atitudine de secol XIX ar face deliciul marxiştilor.
Ce fel de opţiune europeană pot avea miile de familii ale acestor angajaţi români, când reprezentanţii lor ies în calea preşedintelui sau a primului ministru, palizi şi disperati, întinzându-le o jalbă cu braţele tumefiate de perfuzii?
Si când vor afla cetăţenii acestei ţări marile secrete ale vânzărilor de tot felul, sub sloganele revolute ale capitalismului care se preda la Ştefan Gheorghiu?
Şi când oare va înceta această aventură sinistră care înstrăinează nu numai capitalul fizic sau financiar, ci şi milioane de români, plecaţi în bejenie, despre care ne place să credem că se vor mai întoarce vreodată sau vor aduce veşnic miliardele de euro în ţară spre disperarea manifestă a Băncii Naţionale?
