Emigraţie permanentă

n ultimele zile am putut urmări cu atenţie reacţia unor partide şi personalităţi politice de la noi, generată de opţiunea guvernului Marii Britanii de a limita accesul cetăţenilor români şi bulgari în piaţa muncii din regat.

Până una-alta, argumentele guvernului majestăţii-sale au în vedere atenţia pe care o acordă echilibrului social din propria ţară, grija pentru şansele ocupaţionale şi standardul de viaţă ale propriilor cetăţeni.

Pentru astfel de guvernanţi obligaţiile faţă de electorat, exprimate printr-un discurs politic coerent, nu sunt vorbe în vânt.

Putem adăuga şi dificultatea creată de o depăşire de peste 12 ori a previziunilor privitoare la emigranţii care lucrează deja cu forme legale, proveniţi din ţări care au avut şansa aderării la UE înaintea României (Polonia, Slovacia, Ungaria, Ţările Baltice).

De altfel, după spusele domnului Gerd Andres, deputat în Bundestag şi secretar de stat, care ne-a vizitat recent, şi Germania va apela la o filtrare atentă a lucrătorilor provenind din România, în următorii 7 ani.

Stupefiantă şi penibilă este însă consecvenţa uneori vehementă a unor lideri politici români care condamnă astfel de măsuri de parcă ar vrea să scape cât mai uşor de ultimele rămăşiţe ale forţei de muncă, mai mult sau mai puţin calificată, din România.

Ritmul de excludere a forţei de muncă de la noi a depăşit orice previziune, determinând deja efecte în plan economic, demografic şi chiar politic prin consecinţele sale structurale.

Elocventă este chiar distorsiunea bazei de date cu care putem opera, de la 1.300.000 de migranţi (Leonard Orban , Radio România Actualităţi, 24.10.’06, 18 h) la peste 2.300.000 (Bogdan Hossu, idem!). Din sursele pe care le-am putut consulta în Italia, Spania, Germania, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Cipru şi Israel, numărul cetăţenilor români care-şi câştigă existenţa prin muncă, beneficiind sau nu de forme legale, se apropie de 3 milioane.

La acestea se adaugă încă aproximativ 300.000 care, printr-o înaltă calificare, se bucură de apreciere şi locuri stabile de muncă în SUA, Canada, Suedia şi Finlanda.

Din nefericire amploarea fenomenului nu mai repetă schemele tradiţionale din anii 1960-70 generate de comportamentul migraţiei sud-nord şi retur în Europa, utilizate de muncitorii italieni, iugoslavi, spanioli şi portughezi, şi temperate de evoluţia economică din propriile lor ţări.

Şi nici nu reproduce trăsăturile echivoce ale migraţiei africane, mai ales în Franţa, unde vectorii culturali originari se exprimă agresiv sub pretexte pseudocoloniale.

Emigraţia românilor se permanentizează după datele discrete ale Băncii Naţionale, într-un ritm şi la dimensiuni uimitoare, încurajate politic de noile lor reşedinţe administrative, prin facilităţi economice, sociale şi chiar dreptul la vot.

În acelaşi timp, investitorii direcţi activi - deci nu aceia care au achiziţionat 80% din capitalul existent în 1990 cu 14% din valoarea reală şi nici cei care prin relocarea activelor au aruncat în aer deficitul de cont extern -, reclamă o criză acută de forţă de muncă pe piaţa românească.

Investiţii directe de aproape 9 md euro, fondurile structurale şi de aderare de peste 30 md euro şi compensarea achiziţiilor militare de peste 40 md $ se vor confrunta cu cea mai dramatică criză a forţei de muncă, ignorată în mod iresponsabil de câteva generaţii de guvernanţi români.

În aceste circumstanţe răspunderea puterii politice din România n-ar trebui să aibă în vedere interesele cetăţenilor români în România? N-ar trebui să creeze un cadru similar de protecţie a propriilor cetăţeni aşa cum fac britanicii, germanii, francezii, spaniolii şi TOŢI ceilalţi?

UE şi-a configurat obligaţiile faţă de ţara noastră şi le-a exprimat coerent, etic, normativ şi financiar.

Dar Guvernul, Parlamentul şi Preşedintele României nu-şi vor pierde funcţiile, demnităţile şi obligaţiile după integrare încurajând ultimele secvenţe ale populaţiei active şi reproductive din România să-şi găsească rostul în grija altora, mai responsabili şi mai atenţi cu soarta şi viaţa cetăţenilor.

Integrarea în UE nu înseamnă nici pe departe că această răspundere va reveni Parlamentului şi Comisiei Europene în timp ce autorităţile române vor plăti 6 milioane de pensii.

Noroc că nu au de unde.....